Author Archives: gentilom

Primiți cu viitorul?

Nu știu dacă optimismul e contagios, dar pot spune că am un sistem imunitar redutabil, iar expresii de gen „semne bune anul are” cam greu își găsesc locul în vocabularul meu. Mai ales fiind vorba despre un an pentru care mi-am propus niște obiective deloc ușoare și considerabil de riscante. Însă faptul că am reușit, pentru prima oară după mulți ani, să îmi petrec revelionul într-un mediu plăcut alături de niște persoane plăcute, mă face să deviez un pic de la „normalul” cu care m-am obișnuit. Doar un pic.

Revin însă la coditianul apartamentului în care îmi petrec ultimele zile în orașul meu natal, înainte de reluarea sesiunii de iarnă. Nu este căldură, nici apă caldă, iar frigiderul, gol și scos din priză, e inclus în planul de raționalizare a energiei electrice. Laptopul recent achiziționat are prioritate, programele de montaj video fiind cam greu de instalat în congelator. Iar mâncarea, câtă este, stă bine mersi pe balcon, beneficiind de temperatura specifică iernii est-europene. Ce-i drept, e o iarnă mai blândă decât ar fi fost de obicei, însă luând în considerare condițiile descrise mai înainte, nu pot spune că nu-mi convine. Aș mai zice ceva pozitiv despre încălzirea globală, dar cred că un amic de-al meu din Constanța, ca și mulți alții, ar avea destule motive pentru a mă contrazice.

Viitorul a fost, este, și va fi interesant.


Un sfert sau o treime până la Pacific?

Deși n-am stabilit încă traseul exact pe care-l voi parcurge în călătoria auto-propulsată pe două roți pe care intenționez s-o fac anul următor, eventualele variații nu pot adăuga sau înlătura decât secțiuni destul de mici din întreg kilometrajul implicat. Adică, oricum aș da-o, e inevitabil faptul că mă așteaptă un efort fizic și psihic de genul căruia nu mi-am imaginat vreodată că aș încerca să mi-l asum. Și nu spun asta din credința că mi-am propus să fac ceva extraordinar. Călătoriile de distanță lungă cu bicicleta nu sunt nimic nou, inclusiv în România, iar în cei peste 100 de ani de când există biciclete pe planeta asta, au fost foarte mulți alții care au acumulat un kilometraj mult mai impresionant decât cel pe care mi l-am propus eu, și au parcurs trasee mult mai dificile și riscante. Micul detaliu care îmi dă însă posibilitatea să aduc ceva nou, cel puțin pe plaiurile noastre, este faptul că doresc să-mi filmez această experiență și să o împărtășesc cu alții în forma unui film documentar, imaginile – filmate și montate cu pricepere – fiind, de multe ori, mult mai eficiente în a transmite informații și mai ales stări și emoții, decât cuvintele.

Însă imaginile video vor trebui să mai aștepte. Situația mea economică nu-mi va permite decât peste aproximativ două luni achiziționarea, la mâna a doua desigur, a unei camere video digitale cât de cât decente. O altă imagine, în schimb, vreau s-o aduc în discuție, și e vorba de comparația, ca distanță, a traseului meu – traversarea de la est la vest a unei bune părți din lungimea continentului european – cu distanța imaginară a unei călătorii mult mai ambițioase, tot cu bicicleta. Nu de alta, dar îmi place să am o perspectivă cât mai amplă. Mai întâi, kilometrajul: cu oarecare variații, se pare că voi avea de parcurs undeva în jur de 2800 de km. (ar fi fost mai scurt, undeva sub 2700, dar am hotărât că am o viață de trăit și vreau să văd Parisul…) Cifra este mai ușor de înțeles în termenii geografiei umane: am de parcurs un traseu care începe de lângă granița de sud-vest a fostei Uniuni Sovietice, traversează Europa Centrală, ajunge până la Oceanul Atlantic și mai continuă un pic prin sud-estul Marii Britanii. Am ținut să compar distanța aceasta cu traversarea imaginară, pe bicicletă, a altor părți ale lumii; bătrânul nostru continent nefiind foarte extins ca arie geografică, am ales să îmi imaginez parcurgerea unui traseu pornind tot din orașul meu natal, Iași, dar în direcția cealaltă, până la Oceanul Pacific. Referindu-mă strict la distanța comparativă a traseului Iași-Londra cu acesta din urmă, și excluzând detalii ce țin de dificultate, buget și regim de trecere a frontierelor – fără îndoială, piedici enorme pentru unul ca mine – mi-am imaginat cam până unde aș ajunge cu același kilometraj pe drumul până la Oceanul Pacific, și cu cât ar trebui să-l extind pentru a ajunge acolo.

Deși n-am cum să ajung la o concluzie definitivă, se pare că echivalentul Londrei în această pedalare până la Pacific s-ar situa undeva prin stepele Kazahstanului, poate oleacă mai încolo de coasta de nord-est a Mării Caspice, poate oleacă mai aproape de muribunda Mare Aral. Până la Pacific? Probabil un sfert, un sfert și ceva din distanța până acolo. O treime poate? Mi-ar plăcea să cred că da. Sau hai, măcar o treime până la Beijing…

Image

 


Mă întorc de unde am pornit.

În momentul în care scriu aceste rânduri, au mai rămas mai puțin de cinci luni până la punerea în practică a celei mai mari ambiții din viața mea. De aceea, aș dori pe cât posibil să îmi descriu clar și coerent starea și situația mea actuală, deși nu pot garanta nimic în acest sens.

Mă aflu la sfârșitul unui an de cotitură, la începutul căruia priveam în abisul depresiei bântuit de cele mai negre gânduri, și la sfârșitul căruia mă pregătesc să traversez, de unul singur, șase țări europene, aproape 2800 de km de la Iași până-n Londra, folosind unul dintre cele mai ingenioase, eficiente și durabile mijloace de transport inventate vreodată: bicicleta. Și intenționez să-mi împărtășesc această experiență prin intermediul a ceea ce doresc să fie primul meu film documentar, al cărui subiect principal voi fi eu și călătoria mea. Deși nu știu dacă această ambiție, dusă până la capăt, mi-ar da ocazia să-mi lăs o amprentă cât de mică asupra ciclismului de distanță lungă sau a cinematografiei documentare din România, ea are potențialul de a mă ridica, măcar un pic, peste limitele mediocrității. Iar despre această mediocritate, și motivele pentru care vreau s-o depășesc, voi spune câteva cuvinte.

Se întâmplă să scriu aceste rânduri la aproape doi ani de când, în sinea mea, s-a produs o ruptură radicală dintre cel care eram până atunci și cel care m-am simțit, deodată, obligat să devin. N-are rost să intru în detalii cu privință la motivul concret al acestei rupturi. Motivele de fapt sunt mai multe și unele mocneau în mine de mai multă vreme, însă șocul care s-a produs atunci mi-a impus obligativitatea unei tranziții cât mai urgente, o tranziție care s-a dovedit a fi nu numai problematică, ci și aproape imposibilă, cel puțin până recent. Pentru că această tranziție înseamnă, în primul rând, să întorc spatele unui întreg deceniu pe care eu îl consider pierdut, o perioadă a vieții mele caracterizată prin demotivare, depresie, delăsare și stagnare. O perioadă a cărei influență persistentă continuă să mă apese atât de mult, încât continui să ezit în a declara-o încheiată. Iar simpla posibilitate a extinderii acestui deceniu pierdut într-un al doilea eu o consider inacceptabilă. De aceea am luat decizia ca mediocritatea să nu aibă ce căuta pe lista mea de opțiuni. Aveam intenții mari atunci, acum aproape doi ani. Cel puțin asta credeam că erau, intenții. Ridicasem ștafeta destul de sus, ardea în mine impulsul de a zbura până la Lună și mai departe. Mi-am dat seama apoi că zborul nu e pentru mine. Am continuat și continui să privesc departe, dar mi-am conștientizat repede nivelul real, și asta n-a avut un efect tocmai plăcut asupra mea. Asta până când mi-am dat seama că pot călători și altfel. Ba chiar, într-un mod superior zborului, în multe privințe. Și așa s-a născut noua mea ambiție, și așa mă întorc de unde am pornit…

Personajul omului nemulțumit, care vrea să-și demonstreze sie însăși și restului lumii că este capabil de măreție, este un tipar psiho-social care s-a conturat cu mult înainte de venirea mea pe lume. În ceea ce mă privește, mi-a mai rămas puțin timp până când va trebui să negociez termenii ambiției mele cu doamna Realitate. Așa că n-ar trebui să surprindă pe nimeni, pe mine cu atât mai puțin, faptul că mă simt un pic copleșit de ceea ce mi-am propus. Însă dracii din mine trebuie potoliți cumva. Nu știu dacă împlinirea acestui ideal al traversării unui continent cu bicicleta îi va liniști odată pentru totdeauna, dar știu sigur că fără ei, nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată că aș încerca să fac așa ceva.

…să le mulțumesc?

ImageBicicleta mea la Oituz, județul Bacău. Imagine de pe traseul Iași-Brașov pe care l-am parcurs astă vară.